Sacra Di San Michele – Simbolul Regiunii Piemonte

SacradiSanMichele6

Imi aduc si acum aminte de prima data cand am zarit Sacra di San Michele. Era acum patru ani cand mergeam la o saptamana de schi in Franta cu un grup foarte mare. Mi s-a parut incredibila asa cum era ea cocotata in varful muntelui, insa nimeni din grupul nostru nu stia ce putea fi. Nu mi-am batut foarte tare capul, e o alta ruina, iar Italia este plina de ruine :)).

In mai putin de un an aveam sa o descopar, fara macar sa-mi fi propus. Fiind intr-un city break in Torino am fost indemnata sa nu ratez Sacra di San Michele. Ca un turist constiincios ce sunt m-am prezentat intr-o duminica dupa masa impreuna cu alte cateva zeci de persoane la portile ei. M-am bucurat mult cand am realizat ca era ”ruina” pe care o zarisem eu pe geamul autocarului cu 7-8 luni in urma.

Sacra di San Michele e cocotata pe muntele Pirchiriano la 962m si a fost construita in jurul anului 1000. Structura e impunatoare, si asa cum se intampla cu majoritatea patrimoniului in Italia,  se afla intr-o stare excelenta. Datorita pozitiei domina toata Val di Susa, iar panorama este fantastica in orice sezon.

SacradiSanMichele7

SacradiSanMichele3

SacraDiSanMichele

Dupa acea prima vizita ca turist am ajuns sa locuiesc in Torino, iar Sacra di San Michele si oraselele de la poalele muntelui erau locurile in care ma refugiam in weekend. Ajunsesem sa vizitez locul atat de des, incat la un moment dat a venit destul de natural intrebarea: ”Ce-ar fi sa ma mut acolo?”. Ceea ce am si facut. Locul are o energie atat de speciala, pe care imi este greu sa o descriu. Cred ca faptul ca am ajuns sus de cel putin 30 de ori in ultimii 3 ani spune destul de multe.

Abatia nu este un obiectiv turistic oarecare, ci este simbolul arhitectonic al regiunii Piemonte. Nu numai turistii de duminica pleaca impresionati de maretia ei ci si unii scriitori. Printre acestia se numara si Umberto Eco, care in Numele Trandafirului a plasat actiunea romanului intr-o manastire francescana, inspirandu-se din aceasta Sacra.

Am stabilit ca daca sunteti in Piemonte e un obiectiv pe care nu trebuie sa-l ratati. Insa cum ajungeti la ea? Cum vreti si mai ales cum puteti: cu masina, per pedes, cu bicicleta sau catarand. Posibilitati sunt nenumarate, deci aveti de unde alege.

Din fericire, se pot bucura si cei mai putini sportivi, urcand cu masina. Urcusul este asa cum va asteptati sa fie un drum de munte: ingust si plin de serpentine. Cu cateva sute de metri inainte de abatie, masina se lasa intr-o parcare de unde incepe un mic urcus de 5-10 minute pana la Sacra. Urcusul este ”a walk in a park”, insa pentru cei in varsta sau cu probleme de sanatate daca se merge incet si cu mici pauze tot acolo se ajunge.

SAcradiSanMichele5

Un sfat pentru cei cu masina: Sacra apartine orasului Sant’Ambrogio di Torino, insa strada care duce sus pleaca din Avigliana. Puteti fie pune pe GPS direct Sacra di San Michele sau puneti Avigliana si de acolo urmariti indicatoarele turistice.

In posturile urmatoare voi detalia variantele mai sportive de a ajunge sus, caci fiecare varianta iti ofera perspective diferite asupra abatiei. Iar natura noastra masochista isi spune cuvantul, cu cat transpiri sau muncesti mai mult pentru un lucru, cu atat il pretuiesti mai mult.

Toate pozele ii apartin lui Elio Palard, un fotograf indragostit de Sacra di San Michele.

Prietenii la distanta

A pleca din tara echivaleaza cu o anumita singuratate pe care doar cei care au trecut prin asta pot intelege.

Oricate noi cunostinte, petreceri, evenimente si alte si mai cate lucruri ti-ar umple agenda uneori tanjesti dupa ceva ce ai lasat in tara. Prietenii vechi, cei cu care vorbesti aceeasi ”limba”, care te cunosc si cu care impartasesti un istoric, care te completeaza iti lispsesc.

Un subiect sensibil de care cred ca toti expatii/emigratii s-au lovit intr-o masura sau alta: echilibrul intre prietenii vechi si cei noi. Oricat de sociabil si deschis noilor prietenii esti cred ca la un moment dat tot iti lispeste un prieten cu care sa simti ca imparti cu adevarat anumite experiente.

 

Peace of mind at sunset #relax and #meditation in a blessed corner of Italy: #avigliana

A photo posted by Meowni (@monicutz) on

 

Asta scriam in urma cu un an de zile. Intre timp, dupa niste surprize frumoase, dar si dupa niste dezamagiri care m-au zdruncinat trebuie sa admit ca sunt confuza. Am realizat ca  ma straduiesc sa cultiv si sa intretin prieteniile din tara mai mult decat sa creez noi legaturi cu oamenii din tara adoptiva. Multe din angoasele recente mi se trag din acest motiv.

Am capatat o anumita aroganta nesanatoasa fata de modul ”superficial” al italienilor de a lega si de a se raporta la aspectele sociale ale vietii. In acelasi timp admir si laud felul saritor al romanilor, prietenos, dornic de a crea relatii profunde, de a discuta lucruri profunde. Evident adevarul este la mijloc: nici italienii si nici romanii nu sunt asa cum i-am descris mai sus.

Pe de o parte sentimentul de lipsa de apartenenta sociala la noua viata se accentueaza si unicul rezultat este acela ca devin din ce in ce mai rezistenta la a crea noi relatii. Pe de alta parte faptul ca viata prietenilor din tara decurge foarte bine si fara prezenta mea locala (Duuhhhh!!!!) vine la pachet cu teama de a nu fi exclusa. In acelasi timp oamenii se schimba, este varsta la care se schimba prioritatile, prieteniile care s-au legat in perioada in care timpul avea rabdare au dinamici diferite acum.

Inca nu am ajuns la pace cu acest aspect si ma straduiesc sa gasesc cea mai sanatoasa solutie la asta. Daca si voi v-ati confruntat cu problema asta mi-ar placea sa citesc cum ati rezolvat-o sau care e punctul vostru de vedere in ceea ce o priveste.

 

Dileme de emigrant

Eram deja de vreo 2 ani in Italia cand un amic mi-a spus urmatoarele: ”Italia este tara perfecta daca nu ai ambitii: vreme frumoasa, oameni calzi, mancare buna, locuri faine, tot ce-ti doresti pentru un trai linistit. Daca ai ambitia de a face ceva nu este clar locul potrivit”.

Unul din lucrurile pe care le-am observat imediat cum m-am mutat aici este ca oamenii in general, si ce e mai trist multi tineri, sunt foarte resemnati. Fraze ca ” tanto che vuoi fa’?” (oricum ce vrei sa faci), ”eh vabbeh, pazienza” (un soi de asta e), ”tanto non cambia nulla” (oricum nu se schimba nimic) sunt laitmotivuri in conversatiile cu italienii de zi cu zi.

Initial m-au distrat vorbele prietenului meu, insa acum dupa atatia ani imi dau seama ca avea mare dreptate. Aproape oriunde ma uit vad tineri care se irosesc, fara energie, fara incredere in ei si in viitor, vad oameni fatalisti, fara aspiratii, superficiali etc. Si cum cred cu tarie ca oamenii care te inconjoara, sau cu care te inconjori, te definesc ma sperie sa observ ca pe nesimtite am preluat un pic aceste trasaturi.

Cumva dupa 5 ani de zile imi pun mare intrebare raman aici sau ma intorc acasa?